Fascinația avută față de un munte și dorința de ajunge pe vârf este dificil de înțeles pentru mulți dintre semenii noștri. Însă când cei care au această dorință sunt și nevăzători, această pasiune căpătă valențe cu totul noi și ne dă multora reperele peste cap.
  Alex Benchea și Răzvan Nedu sunt doi nevăzători membrii ai asociației Climb Again, care, îndrumați de Teofil Vlad, Anca Mihuțescu și Pablo Tapia, în data de 17 decembrie au urcat pe Aconcagua, cel mai înalt vârf din ambele continente americane, 6.960 m. Vă spunem de la început că aceste rânduri sunt mai mult despre motivație și munca în echipă, decât despre echipament și tehnică. Le vom puncta, desigur, dar în acest caz cea mai importantă bucată de echipament din rucsacul lor este voința.

Care sunt provocările din perspectiva ghidului? Cum te pregătești pentru această ascensiune? Teofil Vlad ne va purta puțin prin aventura lor și poate la final ne vom simți și noi mai inspirați și mai motivați.

Când a început povestea cu Climb Again și cum ai primit această propunere de colaborare?

Pentru mine povestea cu Climb Again poate a început acum vreo zece ani cu admirația mea pentru puterea pe care a avut-o Claudiu Miu, unul dintre cățărătorii români cu rezultate remarcabile la acea vreme, fondatorul organizației, să revină pe linia de plutire după o suferință grea și să-și dedice energia pentru a ajuta alte persoane să își depășească limitele.
  Dar mai concret, când am derulat împreună un proiect prin care ne-am propus ca prin ascensiunea mea pe Everest să promovăm cauza Climb Again. Prima tentativă a fost în 2015, când nu am reușit să ajung pe vârf datorită unui cutremur devastator din zona respectivă. Între timp am mai participat ca voluntar la unele evenimente organizate de Climb Again. În 2019 am relansat proiectul, am reușit să ajung pe Everest, iar în perioada următoare am încercat să conștientizăm, cât am putut, publicul despre obiectivele Climb Again.
În 2021, când mi s-a propus să colaborez ca și ghid, având în plan pentru acel an Elbrus, am fost și onorat, dar am avut și inima strânsă, fiind conștient că este o mare provocare. Știam că vor fi multe lucruri de descoperit, de învățat și că atât eforturile, cât și riscurile de gestionat vor fi mari.

Primul vârf parcurs împreună?

Am fost pe Moldoveanu împreună cu mai mulți sportivi cu deficiențe de vedere la aproximativ un an dupa ascensiunea mea pe Everest. Această tură a avut un caracter simbolic, acela de a încuraja ascensiunile lor pe munți tot mai mari.

Când s-a conturat ideea urcării unor munți mai înalți?

Ideea s-a conturat cumva în timpul discuțiilor care au precedat plecarea mea în 2019 spre Nepal cu intenția de a ajunge pe Everest.

O astfel de ascensiune, cu persoane nevăzătoare, necesită o organizare diferită? 

În mod cert. Nu e fezabil ca și ghid să gestionezi un grup mixt, persoane tipice și persoane nevăzătoare pentru același obiectiv în același timp. Pentru mine asta nu a fost o problemă, căci, în general, turele mele sunt personalizate. Adică, dacă merg cu grupuri, acestea au un anume fel de omogenitate și se formează singure în baza afinităților (colegi de muncă, prieteni, familii etc.). Am ajuns la concluzia că este mai natural așa și mai rar îmi pun problema în ultimul timp să însoțesc pe munte grupuri de oameni care nu se cunosc. Asta nu înseamnă că exclud să fac asta sau că văd vreo problemă, este doar o opțiune. Pe lângă aceste aspecte, e nevoie de mult mai mult ajutor. Dacă e firesc ca un ghid să meargă cu două persoane pe Aconcagua, în cazul nostru era nevoie de ghidaj 1:1 și am apelat la serviciile unui ghid argentinian, Pablo Tapia, pe care îl cunoșteam de la o ascensiune anterioară pe Aconcagua și despre care știam că mai lucra cu persoane cu dizabilități. De asemenea, în mod curent, în ascensiunile cu Razvan și Alex, am colaborat foarte bine cu stafful Climb Again. Și de această dată, un ajutor de neprețuit l-am avut din partea Ancăi Mihuțescu, voluntar la Climb Again. Cumva, față de o tură obișnuită, unde ghidul trebuie să gestioneze tura în mod normal, în astfel de situații este nevoie de o sincronizare cu mai multe persoane. Pe scurt, lucrul în echipă cu provocările sale.

Cea mai mare provocare pentru tine în ghidarea lor?

În mod cert cea mai mare provocare este siguranța, ca de obicei. Doar că, în cazul de față, atenția este solicitată și la chestiuni simple, cum ar fi coborârea unei poteci pe care sunt bolovani mai mari. Uneori am decis să folosim coarda pentru situații care, în mod uzual nu ar fi necesitat asta. Dacă e firesc să evaluez și să reevaluez în mod constant situația atunci când ghidez, în asemenea cazuri trebuie să fac mult mai des asta. E firesc să schimb planul, dacă se impune, dar aici mă aștept mereu că poate fi cazul.

Este o responsabilitate foarte mare. Au fost momente când presiunea aceasta să își spună cuvântul?

Mai degrabă mă pot gândi la o uzură mai mare datorită situațiilor care trebuiau gestionate în mod suplimentar: în tabăra de bază, la masă, la cort, mersul la toaletă. Sunt multe lucruri diferite, de care de multe ori devii conștient pe parcurs. Toate înseamnă un consum de energie. Poate că în ziua vârfului am resimțit un efort ceva mai mare decât aș fi simțit într-o situație tipică. Sunt pregătit psihic că fiecare ascensiune la altitudine se poate resimți diferit fizic, așa că este important să fii cât de bine antrenat fizic se poate.

Cum planifici o astfel de ascensiune? Ce faci diferit?    

Pe lângă aspectele comune cu o ascensiune obișnuită, încerc să mă gândesc de ce ajutor suplimentar am nevoie, în termen de colaborări cu alți ghizi, cu voluntari, cu porteri. Asta nu este deloc simplu pentru că unele lucruri sunt noi pentru toată lumea și nu putem ști dinainte cum va merge treaba. Un exemplu: niciodată până acum băieții nu au dormit atâtea nopți la cort. Îmi iau o marjă mai mare de timp pentru orice în asemenea situații, de la durata unei zile obișnuite din timpul perioadei de aclimatizare, până la
durata zilei cu vârful, mai multe zile de rezervă etc.

 

Aclimatizarea este esențială. Cât de prietenoasă a fost cu voi altitudinea?                                                                                                                                                                                      

Aș zice că a decurs normal, sunt simptome pe care nu ai cum să le eviți. Durerile de cap, stările de slăbiciune fizică, insuficiențe respiratorii, atât timp cât sunt sub control, fac parte din proces.Nu aș putea zice că ne-au ocolit, dar nici că ne-au chinuit exagerat. Se poate mai rău, în mod sigur. Am schimbat un pic planul inițial, pentru a evita uzura cauzată de timpul petrecut la altitudine și în loc de trei nopți la tabăra 1, am petrecut doar una. În schimb am făcut o tură din tabăra de bază direct la tabăra doi și retur, cu o zi de odihnă ulterior în tabăra de bază, înainte de a ne pune în mișcare în mod definitiv spre varf. Poate doar am lungit confortul de la bază, dar am și testat ce putem face cu bagaj ușor. Eu am considerat că modificarea asta a fost o abordare un pic mai sportivă.

 

Povestește-ne despre ziua vârfului.

Ziua vârfului a fost poate cu două ore mai lungă decât pentru majoritatea oamenilor de pe munte. Pentru noi
coborârea a fost cea care a durat mai mult, e normal. Pe Aconcagua am prins o zi de vârf normală - vânt serios, frig, dar pe segmentul final, am avut niște condiții ceva mai blânde. Chiar mi-am scos pufoaica înainte să încep urcarea pe Canaleta. Anterior, în ianuarie 2022, am plecat mai devreme, perioada de lumină din zi fiind mai lungă, și am resimțit frigul mai puternic. Acum a fost mult mai bine. Am avut aceleași mănuși și aceiași bocanci ca data trecută, Kayland 6001, așa că îmi e foarte clar cum mi-am simțit extremitățile de fiecare dată. Era prima oară când foloseam pufoaica Montura în condiții atât de aspre și eram curios cum se comportă, dar chiar m-am simțit bine termic. Niciodată ziua vârfului nu e ușoară și nici acum nu a fost. Am admirat hotărârea și detreminarea lui Razvan, alături de care am fost în ziua vârfului și care, în ciuda oboselii și efectelor altitudinii, nu a renunțat și s-a mobilizat de fiecare dată când părea pe punctul de a renunța.

Pentru tine ca alpinist și ghid montan, care crezi că e lecția din spatele acestor reușite?

Ca alpinist, lecțiile de voință ale lui Alex și Răzvan sunt mereu binevenite, îmi reîmprospătează memoria despre cum e să îți depășești limitele și încet mă mobilizez să fac loc în viitorul mediu, unui proiect personal unde să simt o provocare similară - incertitudinea victoriei, nevoia de a utiliza toate resursele de antrenament și voință. 
Ca și ghid, am învățat că e mereu necesar să fii atent la nou, să încerci să te gândești la aspecte la care nu te-ai fi gândit în mod uzual, la scenarii diverse și să încerci să ai soluții pentru ele.

Echipamentul de calitate pentru activități la altitudine rămâne un factor important, ai nevoie de siguranță și confort în fiecare clipă, fie că ești în plină ascensiune sau la tabăra de bază. Cu toate acestea, echipamentul bun, se completează cu încredere și determinare, iar toate acestea duc spre succes și atingerea țelurilor propuse.
Însă, într-o lume a alpinismului modern, acești băieți ne învață că cele mai importante lucruri le avem deja și sunt asul nostru din mânecă. Totodată, sintagma care zice că nu există nu se poate, este mai adevărată ca niciodată.
Mult succes Teofil Vlad și Climb Again, în proiectele viitoare!